Urmareste-ne pe
TV Mania

Tot ce merită să știi despre televiziune

Philippe Cousteau

„Shark Week” (Discovery): Interviu exclusiv cu Philippe Cousteau Jr.

22 August 2016

Pe 27 şi 28 august, începe la Discovery ediţia din acest an a „Săptămânii rechinilor” (a 28-a), cu două documentare difuzate pe post, de la ora 23.00 („Rechinul din adâncuri”, respectiv „Întoarcerea marelui rechin mako” – care formează „Shark Week”). Tot din 27 august, pe www.sharkweekonline.ro/romania, oricine poate vedea online gratuit, în timpul „Shark Week”, 15 documentare despre rechini (inclusiv cele două amintite deja). Printre ele se numără şi „Rechini în zone nucleare” – găzduit de Philippe Cousteau Jr. (nepotul celebrului Jacques-Yves Cousteau) şi soţia lui, Ashlan (el a produs/prezentat peste 100 de documentare, ea are peste 10 ani de experienţă jurnalistică).

Philippe Cousteau Jr.

Philippe Cousteau Jr.

„Rechini în zone nucleare” i-a dus pe cei doi în Atolul Bikini (Insulele Marshall), loc distrus de testele nucleare din 1946 – 1958, unde au apărut între timp rechini gri de recif, considerați specie non-migratoare. Cei doi au dorit să afle cum de au migrat aici peştii, reconstruind ecosistemul marin şi am aflat mai multe despre povestea TV chiar de la Philippe, într-un interviu telefonic intermediat de Discovery, la final de iunie. Aceste recomandă documentarul spunând că are rechini, bombe nucleare, peisaje extraordinare şi piraţi – toate ingredientele care fac din „Săptămâna rechinilor” o atracţie anuală, la Discovery.

Citiţi mai jos interviul integral cu Philippe Cousteau Jr.!

 

„TVmania”: Cu ce sunt diferiţi rechinii din „Nuclear Sharks” de cei din alte zone ale Terrei?

Philippe Cousteau Jr.: Rechinii aceştia s-au speriat destul de tare de oameni; nu mai văzuseră niciodată oameni, deci nu eram siguri cum se vor comporta. Din fericire, când am intrat în apă s-au comportat la fel ca orice alt rechin gri de recif: curioşi şi agresivi, în funcţie de situaţie, cu cât stăteam mai mult în apă, cu atât deveneau mai agresivi. În mod tipic, richinii de recif nu sunt o specie migratoare, nu călătoresc pe distanţe lungi în ape deschise, pentru că sunt mici, au maxim 1,8 m şi sunt vulnerabili atacurilor rechinilor tigru, de exemplu. Şi eram curioşi, după anihilarea acestor insule în anii ’40 – ’50, dacă aceşti rechini au repopulat Atolul Bikini, care e la 160 – 300 km de alte atoluri cu rechini. Am etichetat 17 rechini şi i-am urmărit timp de 6 luni, prin satelit, şi am descoperit că unii dintre ei înotau 300 km la alt atol.

Rechinii sunt consideraţi animale feroce şi periculoase de la „Fălci” încoace. Cum încerci, personal, să schimbi această percepţie?

Hollywood-ul continuă să portretizeze rechinii drept animale malefice, iar presa continuă să scrie despre muşcături şi atacuri de rechini, dar muncesc constant pentru a le aminti oamenilor că anul trecut, în întreaga lume, doar 6 oameni au murit atacaţi de rechini; în SUA mor mai mulţi oameni loviţi de tonomate. Bunicul meu spunea mereu „Trăim pe o planetă plină de apă şi fără oceane sănătoase nu putem avea oameni sănătoşi”. Fie că îţi plac sau te temi de ei, fie că îţi pasă de ei sau nu te gândeşti deloc la ei, rechinii sunt cheia menţinerii unui ecosistem sănătos de-a lungul coastelor, a recifelor de coral, a zonelor de pescuit, au o importanţă economică uriaşă în întreaga lume.

 Philippe & Ashlan Cousteau

Philippe & Ashlan Cousteau

Ce schimbări crezi că putem face pentru protecţia oceanelor?

Una dintre marile provocări este poluarea din oceane. Oamenii de ştiinţă cred că, în următorii 30 de ani, în oceane va fi mai mult plastic decât peşti. Deja fiecare peşte oceanic pe care îl mâncăm conţine plastic, peştii îl mănâncă, acesta se descompune în bucăţi mocroscopice, care sunt absorbite, pe care noi le mâncăm ulterior. Asta trebuie să ne facă să ne dăm seama că aruncatul plasticului de unică folosinţă sufocă oceanele şi ne omoară şi pe noi. Acest comportament ieftin, frivol, risipitor trebuie să înceteze.

Ce schimbări climatice ai observat personal în oceanele lumii?

Când bunicul meu a început să călătorească, în anii ’40, explora lumea; abia în anii ’60, când s-a întors în Mediterana şi Marea Roşie a văzut cu ochii lui atât de multe schimbări în acele medii şi a spus „acum nu mai e vorba doar despre explorare, ci despre conservare”. Şi eu am văzut schimbări similare, Mediterana e practic o mare moartă, din cauza poluării şi pescuitului excesiv. În SUA, Florida Keys, loc remarcabil în anii ’80, e un sistem mort acum. Multe insule din Caraibe nu mai au aproape deloc peşte. Ecosistemele lor marine s-au prăbuşit în ultimii 20 – 30 de ani. Am distrus însuşi sistemul care ne menţine în viaţă. Cred că suntem singurul animal de pe planetă care a făcut aşa o nebunie. Vestea bună este că, atunci când mergem în locuri ca Atolul Bikini, unde – acum 70 de ani – oamenii au venit, au distrus totul şi apoi le-au lăsat în pace, natura a descoperit o modalitate de a-şi reveni. Şi cred că ăsta e un mesaj optimist: dacă îi dăm o şansă, natura are abilitatea incredibilă de a-şi reveni. Acesta este mesajul documentarului „Rechini în zone nucleare”: natura are putere, dar are nevoie să fie lăsată în pace de oameni.

Cum putem salva oceanele, în condiţiile agresivei industrii a pescuitului, şi cât de gravă este situaţia?

Oamenii de ştiinţă estimează că, dacă am pescui resposabil, am putea hrăni mai multă lume. Multe tipuri de pescuit nu discriminează: de exemplu, pentru fiecare kg de creveţi prinşi în sălbăticie, omorâm şi aruncăm înapoi în ocean alte 2 sau chiar 10 kg de alte creaturi marine – peşti, crabi, delfini, broaşte ţestoase. Multe dintre aceste tipuri de pescuit nu ar fi permise pe uscat, atât sunt de dsitructive. În plus, mare parte din mâncarea pe care o prindem este aruncată înainte de a ajunge în pieţe. Dacă am administra pescăriile mai bine, ar fi mai productive şi am prinde mai mult peşte. Problema este că oceanul e deschis pentru toată lumea şi există persoane cărora nu le pasă de consecinţe, care vor să prindă tot ce pot acum, să se îmbogăţească acum, corporaţii susţinute de Spania, Franţa, China şi Japonia.

 Philippe & Ashlan Cousteau

Philippe & Ashlan Cousteau

Care este cea mai intensă experienţă subacvatică pe care ai avut-o până acum?

Aş spune Marea Roşie. Filmam acolo acum câşiva ani, în reciful Shabrumi, în acelaşi loc în care bunicul şi tatăl meu au constuit habitatul Conch Shell 2, în anii ’60, din care mai există şi acum bucăţi vizibile în recif. Să pot să fac scufundări în recif, pe urmele tatălui şi bunicului meu şi să văd aceleaşi lucruri pe cre le-au văzut ei, a fost o experienţă incredibil de emoţionantă.

Ce iei mereu cu tine când pleci în expediţii?

E foarte important să ai puţină ciocolată de calitate, iau mereu cu mine şi nişte Calvados, un brandy făcut din mere din Normandia – e un bucăţică din Franţa pe care o am mereu alături. Trebuie să te asiguri întotdeauna că ai la tine sare de calitate. Mama mereu îmi povestea că, uneori, în expediţiile Cousteau echipajul nu era plătit câteva luni, dar atâta timp cât era vin la bord, erau fericiţi, când se termina vinul începeau problemele.

 Care sunt părţile pozitive şi care sunt părţile negative ale faptului că lucrezi şi călătoreşti alături de soţia ta?

O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune ca, înainte de a te căsători, să călătoreşti alături de partenerul tău. Pleacă într-o călătorie internaţională, grea, pentru că aşa îţi dai seama dacă sunteţi compatibili. Şi noi am umblat mult înainte de a ne căsători şi ne-am dat seama rapid că avem amândoi acelaşi stil de a nu ne stresa uşor, de an e enerva puţin şi a râde mult.

 

Ți-a plăcut acest articol? Dă-ne LIKE pe Facebook.
Loading...

Articole similare