Într-o epocă a vitezei și zgomotului, Irina Păcurariu continuă să adune și să spună povești care nu se uită. Nu povești stridente sau cosmetizate, ci fragmente de viață adevărată, prin care descoperim România cu durerile și frumusețile ei, cu tot ce încă nu știm despre noi.
Cuprins
Cuprins
Început ca o întâmplare, jurnalismul a devenit pentru Irina destin, o carieră în care a descoperit forța istorisirilor și puterea pe care o au oamenii atunci când sunt ascultați cu răbdare.
De la „Poveste fără sfârșit” sau „Mari români“, „România deşteaptă“, „Exodul mamelor“ la „Rețeaua de idoli” – pe care o urmărim acum la TVR 2 –, a adus pe ecran oameni simpli și personalități marcante, mereu cu aceeași grijă pentru adevăr și emoție.
În noul sezon „Reţeaua de idoli”, care debutează pe 6 octombrie 2025, Irina îi va avea ca invitaţi, printre alţii, pe: Radu Paraschivescu, Valeriu Nicolae, Fuego, Cristian Măcelaru, prof. dr. Victor Velculescu – coordonatorul laboratorului de genomică în cancer de la Universitatea Johns Hopkins din SUA, care a descoperit biopsia lichidă folosită pentru a depista cancerul pulmonar înainte de apariția simptomelor –, Medeea Marinescu şi alţii.
Nu aleargă după senzaţional şi audiențe facile, ci după oameni: bătrâni care n-au părăsit satul, dar au citit toată literatura rusă, români plecați, dar cu țara în suflet, și români rămași, cu sufletul plecat. Într-o lume a breaking news-urilor și a goanei după senzaţional, Irina rămâne fidelă întâlnirilor autentice, care rămân în memoria telespectatorilor.
Eşti omul care, de peste trei decenii, spune poveştile altora. Ne spui, te rog, în stilul Irina Păcurariu, povestea ta?
Irina Păcurariu: La început a fost o slujbă. Atât. Primul anunț de job găsit de mama într-un ziar, apărut imediat după ce am terminat facultatea. Venit, văzut, plăcut. Sau ar fi fost simplu să fi fost așa. De fapt, ne-am prezentat vreo 200 de candidați pentru ceva ce era departe de o ofertă de muncă. TVR Iași își căuta doar colaboratori, care să se specializeze eventual din mers. Am trecut de concurs și am rămas să-mi încerc norocul. Abia după vreo 4-5 luni, care atunci au părut o „mică” eternitate, am primit și oferta de a rămâne în echipa studioului. Era în 1993.
Nu sunt sigură că visam concret să fac ceva cu adevărat. Suna bine „avocat”, totuși nu până la a mă tenta să încerc o admitere la drept.
Dacă te uiți în spate, ce a contat mai mult în parcursul carierei: întâmplările sau oamenii pe care i-ai întâlnit?
I.P.: Am tot fost întrebată de ce nu mă reinventez, de ce nu trec la formate mai comerciale, de ce rămân la TVR, de ce continui să fac reportaje „grele”. Răspunsul e simplu: pentru că aici e România pe care o iubesc. Nu cea stridentă, nu cea cosmetizată, ci cea adevărată. Cu durerile ei, cu frumusețea ei, cu tot ce încă nu știm despre noi.
M-am născut într-o epocă în care poveștile adevărate nu se spuneau la televizor, ci în șoaptă, la marginea drumului, printre vecini și printre tăceri. Poate de aceea, când am ajuns în fața camerelor de filmat, am știut că nu vreau să fiu acolo pentru lumină, ci pentru umbră — pentru ce nu se vede, ce nu se spune, ce nu se vinde.
Am făcut jurnalism într-o perioadă în care România încă învăța să vorbească liber. Și eu, odată cu ea. Am înțeles repede că puterea unui interviu nu stă în întrebările dure, ci în tăcerile dintre ele. Acolo, în secundele acelea fragile, se naște adevărul.
Când am filmat „Țara Șerpașilor” – primul documentar românesc în Himalaya -, nu mi-am dorit o performanță. Am vrut doar să înțeleg ce înseamnă să urci — în viață, în sine, în necunoscut.
Când am spus povestea Codrinei, o tânără în scaun cu rotile care voia să meargă la facultate, am simțit că jurnalismul poate face mai mult decât să informeze. Poate schimba. Acel reportaj a schimbat reguli, datorită lui au apărut primele platforme de acces în universități. A deschis uși. Și mie, mi-a deschis inima mai mult decât orice premiu.
N-am alergat după breaking news. Am alergat după oameni. I-am căutat în satele unde poșta vine o dată pe săptămână, în spitale unde lupta nu se dă doar cu boala, ci și cu speranța, în apartamente mici, unde trăiesc vise mari.
Pentru tine jurnalismul nu e o meserie, ci o vocaţie. Dar dacă n-ai fi ales acest drum, în ce domeniu te imaginezi lucrând cu aceeași pasiune?
I.P.: Cred că medicina rămâne cea mai frumoasă dintre vocații, nimic nu se compară cu şansa de a salva vieți.
Când stai față în față cu cineva, ce cauţi mai întâi: povestea, emoţia sau puterea din spatele persoanei?
I.P.: Nu îmi mint interlocutorii, nu mimez interesul, nu le lezez demnitatea. Sau sper că n-am trecut niciodată linia fină dintre curiozitate și vânătoarea de vrăjitoare.
Există vreo întrebare cu care nu dai greş niciodată în interviurile tale?
I.P.: „Ce mai faceți?”, cea mai simplă dintre întrebări. Nu e simplu să o folosești, mai ales când cele mai multe dintre întâlniri sunt cu oameni pe care îi vezi pentru prima dată. O astfel de întrebare nu se folosește când eşti în pană de idei, ci doar ca o formulă familiară de a încălzi atmosfera.
Ce înseamnă pentru tine „a face televiziune cu sens” într-o epocă în care atenția publicului e tot mai greu de câștigat?
I.P.: Întrebarea ta e, de fapt, o întrebare despre noi toți: mai suntem dispuși să ascultăm cu adevărat? Să fim mișcați de ceva ce nu ni se întâmplă direct? Răspunsul meu sincer: da, mai ales dacă ceea ce relatezi inspiră sau are impact real.
A existat vreun invitat care te-a emoționat până la tăcere?
I.P.: Atât de mulți încât nu pot alege.
Există invitaţi care ţi-au schimbat viaţa?
I.P.: Niciuna/niciunul ca Ticu.
Irina locuieşte la Piatra Neamţ, dar călătoreşte des. Pentru ea, acasă înseamnă „unde sunt ai mei, Ticu și fetele”.
Despre fiicele sale, Carina și Petra, spune că o învață zilnic rigoare, decență și respect pentru mediu. „Generația lor e critică, nu lasă loc de ratări, deci trebuie să fii mereu cu garda sus”, recunoaște.
Tu ce crezi, mai există viaţă în afara reţelei?
I.P.: Oh, da. Doar că nu ne place să ne raportăm cu adevărat la ea.
Sursa foto: Instagram / arhivă personală Irina Păcurariu
Citește și: