Șerban Pavlu despre „Câinele japonez”, peliculă difuzată diseară în premieră la TV1000

Avându-i în rolurile principale  pe Victor Rebengiuc și Șerban Pavlu și filmat în satele Plopşoru, Frătești și Vieru, din Giurgiu, „Câinele japonez” esteo poveste duioasă despre pierdere, speranță și regăsire, ce conectează România cu Japonia, și o relație complicată tată-fiu. Bătrânul Costache Moldu (Victor Rebengiuc), rămas văduv, își pierde gospodăria și casa în urma viiturilor ce i-au lovit satul. Ticu (Șerban Pavlu), fiul său pe care nu l-a mai văzut de douăzeci de ani, revine din Japonia împreună cu familia – nevasta și fiul de șapte ani. În cele câteva zile de vizită, relația stingheră dintre cei doi se transformă, se îmblânzește, eliberată de resentimentele adunate. 

Victor Rebengiuc despre personajul său, pentru aarc.ro

„Costache nu este morocănos, este preocupat. A rămas fără nimica, încearcă să mai salveze ce mai găsește printre ruinele fostei lui case… Are probleme. Ce să facă? Să înceapă să țină discursuri?! Nici n-are cu cine vorbi. (…) E un om tare, un om puternic, ce încearcă să își depășească condiția. Dacă n-are ce să spună, tace”. 

Șerban Pavlu – interviu pentru TV1000

TV1000. Ticu este un personaj neconturat și nu știm multe despre el. Cum e Ticu? 

Sunt părți ale filmului ascunse, lăsate la latitudinea spectatorului. E un scenariu ce nu dă prea multe informații despre personaje. Le citești printre rânduri. Ca în viață. De multe ori, despre oameni aflăm doar frânturi, le recompunem în capul nostru. O persoană nu ni se dezvăluie în totalitate, istoria sa e cumva niciodată complet dezvăluită. Ticu e mai degrabă o proiecție a tatălui. Ticu e lăsat voit neconturat, el este ceea ce vede Costache. Eu nu m-am gândit că acest tip de personaj ar fi avut un plan bine stabilit de ajunge în Japonia. El a ajuns acolo, e un dezrădăcinat. Nu a plecat din pasiune pentru cultura japoneză. 

Din ce compui un astfel de personaj atunci când pornești a-l interpreta? 

Apelezi la imaginație, îi creezi o istorie. A existat un conflict… vezi ce a lăsat în urmă, ce experiențe a avut… Mă gândesc la lucrurile astea mici, și încerc să le fac umane. Poate exista o asemănare cu Moromeții. Eu sunt bucureștean, foarte apropiat de părinți. Totuși, există o distanțare firească. Chiar și așa, îmi încolțesc în minte aceste idei – că îi voi pierde, și din asta extrag. Mulți oameni de la sat pleacă în țări latine. Eu mă gândesc la aceștia, își lasă familia, pentru a pleca într-o țară care apreciază foarte mult viața de familie. E o ironie. Lucrul ăsta în spațiul nordic este mult schimbat.

Relația dintre Costache și Ticu este stingheră, sunt multe lucruri nespuse între ei. Dintre Rebengiuc și Pavlu cum este? 

Este una foarte caldă, ținem legătura, mai ales in perioada asta. Și cu doamna Mihuț am o legătura bună, ea reprezintă tinerețea mea in teatru. Dumnealui a fost rectorul facultății, mă leagă multe de dânsul. E foarte important în viața mea, el a fost unul dintre modelele mele în teatru. Când am terminat, am dat concurs la teatrul Bulandra, am intrat. Dumnealui era directorul teatrului. 

Asta a ajutat la relația dintre Costache și Ticu. Un actor de felul lui poate intimida, dar a fost o muncă de echipă. Pentru că a trecut foarte multă vreme de când ne cunoaștem, îmi dă sfaturi. La el e un semn de încredere, nu ar sta să își piardă timpul. 

Eu am fost în relația de tată-fiu cu domnul Rebengiuc de mai multe ori, prima oară în Moartea unui comis voiajor. Am jucat prima oară cu el când m-am angajat la teatru, în Trandafirii roșii, a fost ca a doua facultate, m-a influențat enorm. L-am urmărit foarte mult în facultate. M- a impresionat jocul lui, ești determinat de astfel de relații.

Japonia este atât de îndepărtată de ruralul României, încât pare imposibil de închipuit, nerealist, că acolo este viitorul lui Costache. Este Japonia viitorul? Pentru ei? 

Este un spațiu imposibil de recuperat între ei, Japonia nu e doar o poantă. E o șansă pe care Costache o dă, finalul pe mine m-a emoționat, dar eu nu cred în recuperarea relației lor, e o încercare, nu un final. 

În film, sunt două paliere, unul general, și altul al migrației tinerilor. Satul este casa. Japonia e foarte îndepărtată, cea mai îndepărtată, sugerează distanțarea într-o altă cultură. Germania, de exemplu, ar fi fost mai accesibilă pentru noi. Nu că ar fi vorbit Costache germană. Dar Japonia este o barieră de netrecut, ce se ridică atât cât să treacă Ticu pe sub ea.

O a treia metaforă este între fiu și nepot. Un vârstnic de la sat se raportează la nepot ca la o ființă de pe alta planetă.

Sunt scene în care camera este doar o prezență discretă, jocul este între actori, iar vorbele nu ajung până la noi, așa cum e scena în noapte, la izvor, ori cea în căruță. Despre ce vorbeați? Replici concrete, dinainte stabilite, ori inventate pe loc? 

S-a dorit această pudoare a camerei, intimitatea relației. Faceți-vă că vorbiți, dar e datoria actorului să facă credibilă scena. Asta e menirea lui. Domnul Rebengiuc e destul de scrupulos la scenele astea. E foarte complicat sa faci credibile chestiile astea mici. Eu m-am simțit destul de liber în construcția lui Ticu, e mai complicat să duci la bun sfârșit un rol foarte bine conturat. Nu așteptam prea multe de la rolul ăsta, dar la final a fost foarte reușit. E un film sensibil, mișto. Mă simt foarte atașat de el. Nu am dezorientat. Iar cu Tudor Jurgiu m-am înțeles foarte bine. 

Ce este între Ticu și Costache și nu ni se spune? Ce este între Ticu și Geta?

E un conflict despre care ei nu vor să vorbească, Costache s-a simțit abandonat, deși Ticu se înțelegea cu mama. Tatăl era mai străin tot timpul. Nu s-au despărțit în cei mai buni termeni. Între ei există niște resentimente, care însă dispar în timp. Când te întorci, timpul a schimbat problema; nici tu nu mai ești cel de atunci, nici problema nu mai e.

Între Ticu și Geta relația e foarte complicată, o fostă iubire. E o anumită duioșie, poate un regret.

Ar fi fost posibil, în relația dintre Costache și Ticu, un alt final – Ticu să revină acasă? 

E foarte clar că el nu va rămâne. Problema satului este totuși in prim plan – la ce să te întorci? Japonia nu e totuși capătul lumii. Azi, acesta nu mai există, capetele și finalurile nu mai există. Dar între ei nu există altă cale.

Despre  pelicula „Câinele Japonez”:

„E un film inedit în nașterea sa. În filmul de artă românesc sunt în general scenarii, dacă nu create integral de scenarist, măcar în parte. Aici, Jurgiu a venit pe scenariul altcuiva (n.a. povestea inițială a aparținut lui Ioan Antoci, fiind distinsă cu Premiul Krzysztof Kieslowski pentru Cel mai bun scenariu din Europa Centrală şi de Est, la ScriptEast 2009, și Premiul HBO pe 2008 pentru Cel mai bun scenariu de lungmetraj).

Despre casting:

Actorilor nu le place la casting. Sunt dificile, e ca la interviu, dar sunt din ce in ce mai uzuale.

Am dat multe probe, de exemplu, la Umbre a fost vreo lună jumate de casting. Dar sunt roluri în care sunt prima opțiune. 

Sunt și părți bune, poți cunoaște regizori cu care nu ai mai lucrat.

Ticu a avut parte de preselecție.  Nici Rebengiuc nu a fost actorul imediat. Sunt roluri făcute cu un anumit actor în minte.

Despre actorie:

Pasiunea a început înainte de liceu, e o alegere fericită. Nu am fost obsedat de asta. Însă odată ce s-a întâmplat, lucrurile s-au legat; am rămas actor.

Despre planuri: 

Lucrez la un nou serial și un nou film. Până la sfârșitul verii sper. La teatru sunt angajat, dar nu voi începe prea curând repetițiile.

Premii obținute:

• Festivalul Internațional de Film de la Varșovia 2013 – Cel mai bun film („pentru duioșia cu care ilustrează personajele și lumea“)
• UCIN – România, 2013 – Premiul „Opera Prima”
• Premiile Gopo 2014 – Victor Rebengiuc – Cel mai bun actor într-un rol principal într-un film de lungmetraj ficţiune 
• Premiile Tiff 2014 – Tudor Cristian Jurgiu – Premiul Zilelor Filmului Românesc – debut
• Festivalul Internațional de Film de la Vilnius – Lituania, 2014 – Cel mai bun film „Noua Europă – Noi nume”